Numele meu este Stephen King. Scriu prima ciornă a acestui capitol la masa mea de lucru, într-o dimineață din decembrie 1977. Mă preocupă tot soiul de lucruri. Unele sunt griji (vedere proastă, cumpărături de Crăciun, soția mea ușor bolnavă din cauza unui virus), altele sunt lucruri bune (fiul nostru cel mai mic, piesa lui Vince Taylor), dar în momentul de față toate astea sunt undeva deasupra. Eu mă aflu într-un alt loc, un loc de la subsol unde sunt o mulțime de lumini puternice și imagini clare. E-un loc de unde vezi departe.
 |
| Vocea Umană |
După ce vei citi cartea aceasta, celelalte lecturi nu se vor mai derula în același mod. De ce? Fiindcă le vei privi cu alți ochi.
În "Despre scris", Stephen King coboară milităria din pod, strânge laolaltă uneltele care îl ajută să creeze, poveștile de viață și experiențele pentru a ți le împărtăși. Tu doar trebuie să întorci filele și să lași înțelepciunea să crească.
Nu este un compendiu despre cum să scrii un bestseller. Cartea este construită pe experiențele unui scriitor care a trecut de la agonie la extaz. Când spun agonie spun alcool, droguri, refuzuri, iar când spun extaz mă refer la sute de mii de dolari încasate pentru o singură poveste.
King și cum se formează un scriitor?
A fi scriitor nu înseamnă atingerea divină. Asta rămâne clar stabilit din start. Mai degrabă înseamnă o provocare din partea divinității: muncă multă, răbdare și mai multă, muncă, nopți nedormite, așteptare, șoareci de bibliotecă, muncă.
În cazul autorului de față, cariera sa a început în clasa întâi. Din cauza unei probleme de sănătate, cea mai mare parte din an și-a petrecut-o acasă.
"Cea mai mare parte din acel an am petrecut-o fie în pat, fie închis în casă. Am dat gata șase sau șapte tone de cărți cu benzi desenate, am ridicat ștafeta la Tom Swift si Dave Dawson, apoi am trecut la înfiorătoarele povești cu animale ale lui Jack London."
Lectura și-a spus cuvântul. După un timp, a început să copie cuvânt cu cuvânt textele din benzile desenate, adăugând pe alocuri o descriere proprie. Imitația a precedat creația. La scurt timp, a început să scrie povești. Singurul său fan pe vremea aceea era propria mamă. După ce prima poveste a fost terminată, a stat cu sufletul la gură pe măsură ce ochii mamei parcurgeau rândurile. Dar efortul a meritat:
"A zis că e destul de bună ca să apară într-o carte. Nimeni de atunci nu mi-a mai spus ceva care să mă facă mai fericit."
Faptul că a primit confirmare din partea singurului părinte care l-a crescut, a fost un avânt considerabil. Și-a lăsat imaginația să se manifeste, fără să forțeze nimic.
"Hai să lămurim un lucru chiar acum, bine? Nu există un Depozit de Idei, nici Centrala cu Povești, nici Insula Bestsellurilor Îngropate; ideile pentru poveștile bune par să vină din nimic, îți cad în poală din senin (...). Datoria ta nu este să găsești acele idei, ci să le recunoști când se arată."
Ca de exemplu, povestește despre cum i-a venit ideea scrierii unei povești doar din simplu fapt că mamei lui îi lipseau câteva timbre.
"M-am gândit cât de bine ar fi fost dacă am fi putut tipări timbrele alea blestemate în pivnița propriei case și, în clipa aceea, s-a născut o povestire intitulată Happy Stamps."
A trimis povestea mai departe însă a fost refuzată. Ceea ce a înseamnat declarea unui război: Stephen contra Stephen. Au urmat 8 ani de povestiri trimise regulat la redacția aceleași reviste. Refuzurile nu l-au descurajat. În schimb, l-au antrenat la o continuă muncă de creare. A bătut un cui în perete și acolo a agățat fiecare NU.
"Pe când aveam 13 ani, cuiul din perete nu mai putea susține greutatea scrisorilor de refuz pe care le înfipsesem în el. L-am înlocuit cu un piron și mi-am văzut mai departe de scris."
Nu s-a oprit. Câțiva ani mai târziu:
"Pe când aveam 16 ani, am început să primesc scrisori de refuz cu mesaje scrise de mână puțin mai încurajatoare decât sfatul de a nu mai folosi capse și de a le înlocui cu agrafele de birou."
În formarea sa ca scriitor, un cuvânt de spus l-au avut și pasiunile sale. El insistă asupra faptului că este important să ai activități din care să îți extragi energia, ideile sau în care să te refugiezi. Pentru el, filmele au fost o altă bază solidă pe care s-a format cariera. Însă nu acele filme previzibile, clișeice sau "plictisitor de corecte". El voia groază, adolescenți puși pe rele, ratați pe motocicletă.
"La 13 ani voiam monștri care devorau orașe întregi, cadavre radioactive (...) și fete cu sutiene negre care arătau ca vai de ele."
Faptul că se îndrepta spre o anumită zonă a literaturii, atrăgea ca un magnet criticile. Ele nu s-au lăsat așteptate. Au venit gratuit și forțat, ceea ce a stârnit sentimentul îndoielii.
"Am petrecut destul de mulți ani de atunci - cam mulți, cred- simțindu-mă rușinat pentru ceea ce scriu. Cred că aveam 40 de ani când mi-am dat seama că aproape toți prozatorii și poeții care au publicat vreodată măcar un rând au fost acuzați de cineva că-și irosesc talentul."
Antidotul său a fost soția. S-a îndrăgostit de femeia care "înțelegea ce făcea cu munca ei" iar ea i-a stat alături "no matter what". Și a funcționat.
"Soția mea a jucat un rol esențial (...). Dacă mi-ar fi dat de înțeles că timpul pe care-l petrec scriind povestiri pe veranda casei (...) era timp irosit, mă tem că ambiția mea ar fi avut de suferit o grea lovitură. În schimb, Tabby nu și-a exprimat niciodată îndoiala. Susținerea ei a fost constantă, unul dintre puținele lucruri bune pe care le pot considera gratuite. Și ori de câte ori văd un roman de debut dedicat soției (sau soțului), zâmbesc și-mi spun: Uite pe cineva care știe. Scrisul este o ocupație solitară. Să ai pe cineva care crede în tine contează enorm. Nu e nevoie să țină discursuri. De obicei, să creadă e suficient."
O iubire face mai mult decât atât pentru un scriitor. O iubire nu menajează. Ba din contră, atunci când a fi scriitor este egal cu a fi drogat și bețiv, se impun anumite reguli:
"Ideea acelei confruntări era că le muream în față. Tabby a zis că am de ales: puteam primi ajutor la o clinică de dezintoxicare sau puteam primi un șut în fund să mă car din casă."
În CV-ul său există o secțiune dedicată pseudo muzelor: alcoolul și drogurile. A adoptat până și apărarea Hemingway. Toate până când datorită unei legi de reciclare a sticlelor folosite, a realizat:
"Rahatu' dracului, sunt alcoolic."
Cum a făcut față monștrilor? Cum a învins frica de a nu mai putea lucra dacă renunța la droguri? Ce joburi l-au adus aici? Toate stau înregistrate în prima parte a cărții.
Partea a doua aduce sfaturile și lecțiile pe care le-a învățat Stephen King despre arta de a scrie bine. Va urma...
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu