luni, 15 mai 2017

27 de pași sau Despre demonii tăi


Mă numesc Tibi Ușeriu. Sunt la primul meu ultramaraton. Îmi place ceea ce fac. Atât de mult, că mai am de când să fac de-astea. Sunt fericit că sunt viu, sănătos, întreg. Într-o poiană am avut o cădere de calciu combinată cu o masivă pierdere a memoriei și identității. 



Cartea lui Tibi Ușeriu a fost așteptată precum pâinea caldă. Am pus mâna pe ea (cu împrumut fiindcă nu mai puteam să aștept) și am dat năvală peste povestea lui.

Sursă

Tibi este un om. Te privește, te ascultă, așteaptă câteva secunde și apoi răspunde. Pune greutate în fiecare cuvânt pe care îl spune și parcă își asumă fiecare frază. Nu caută cuvinte pompoase. Nu se pierde în detalii, deși știe că doar ele i-au salvat viața. L-au scos din închisoare, au câștigat curse de ultramaratoane, au preluat frâiele când el a uitat cum se face.

Dar în primul rând, Tibi a fost pierdut.
Prin România, pe la stână, printre oi și ciubote umede, prin bătăia care nu era deloc ruptă din Rai, prin Europa, prin alba-neagra, prin jafuri, evadări și în final prin închisoare.

Pe măsura lecturii, am încercat să mă pun în locul lui, să empatizez, să mă identific. N-am reușit. Nimic din anii pe care i-am trăit nu seamănă cu vreo etapă a vieții sale. Tot ce am putut să fac a fost să rămân gură cască. Recunosc. Și să caut să învârt paginile mai repede. Și să mă ciupesc, să verific dacă visez sau nu.
După ce am terminat cartea, am aflat: Tibi va participa a treia oară la 6633 Ultra, ultramaratonul din Arctic. Cam atât de mult îi place.

Numărul de participanți la 6633 e limitat la 30, dar, acum, la start suntem 12 oameni, numai bărbați. Cum se face că de pe ditamai globul s-au strâns doar o mână de oameni? Iată un lucru foarte suspect din start. Martin și colegii lui ne-au pregătit cum au putut. Ne-au dat nenumărate sfaturi și ne-au reamintit că ei nu ne vor oferi altceva în afară de zăpadă topită cu un gust sălciu. Ne-au prevenit că e treaba noastră să ajungem întregi la finiș. Nu de alta, dar prin ținuturile acelea, moartea e la ea acasă. Poți fi ucis de urși polari, poți fi lovit de tirurile gigantice care bântuie ice-road sau poți îngheța din mers, dacă nu îți dozezi bine energia și hidratarea.

Ce am învățat după cei 27 de pași?

  • că omul se naște și moare înainte de termen; apoi realizează că între aceste două praguri există și un timp pe care noi trebuie să îl parcurgem aici, ceea ce îl face să se mai nască o dată și să Trăiasca. Astfel, omul se naște, trăiește și moare.
A fost mai mult decât o competiție: a fost confruntarea pe viață și pe moarte cu trecutul, prezentul și viitorul meu.  Acolo mi-am spus mie însumi lucruri de o sinceritate brutală, acolo am cântat Născătoarea cu voce tare și am făcut ceva ce nu mai făcusem nicăieri, niciodată: am stat de vorbă cu Dumnezeu. Acolo am murit și am renăscut de atâtea ori.
  • nu contează educația, părinții, scoala, neșansele, nenorocul, planetele, chiar și acțiunile tale atâta timp cât te oprești și te uiți în jur. Există undeva în corpul nostru un mecanism care ne apară și acela se numește Creier, Curaj, Perseverență. Atâta timp cât există, noi avem puterea de a ne schimba propriul destin. De a întoarce cârma și de a nu ne mai lăsa duși de val. Prea dăm vina pe el, când noi vâslim beți dintr-o barcă șubredă.
Dar se poate. Trebuie să crezi, măcar un pic. Și să te apuci. Să perseverezi. Să mergi înainte spre o țintă, până la capăt. Tot ce poți pierde pe drum e doar viața ta. Ei, și?(...) Zidurile albe sunt doar în mintea noastră. Cu un pic de curaj și încredere poți trece prin ele. 
  • toți avem pitici, demoni, găuri negre, fluturi mov, păduri tropicale...poreclele pot continua. Important este să îi recunoaștem și să îi lăsăm în urmă. Fie prin alergat, fie prin meditație, fie prin scris...prin drumuri lungi, orice mijloc care este eficient este bun. Doar să dăm față în față cu noi și să spunem lucrurilor pe nume.
Dar eu alerg mai departe. Cu pas egal, mărunt, măsurându-mi respirația. Vreau să le dovedesc drăcușorilor mei obraznici că sunt mai tare decât ei. Vreau să le arăt că istoria unui om poate fi rescrisă mereu. Ca un hard disk. Nimic nu e definitiv, bătut în cuie, de neschimbat, de neșters, de netrecut. Nimic nu e ireversibil.

Nimic din ce a făcut nu a fost ușor. Dar cum spunea și un prieten, tot ce este ușor nu merită făcut. Eu nu alerg. Încă nu. Dar m-a inspirat în munca pe care vreau să o fac și sunt sigură că te poate inspira pe tine indiferent de domeniul din care faci parte.

Dacă ai citit cartea, cum te-a inspirat Tibi?
Aștept cu drag mesajul tău.





0 comentarii:

Trimiteți un comentariu