marți, 23 mai 2017

Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii?

S-au răsfirat pe unde au putut.

Unul e în altă lume, acolo unde există oameni mici, firavi, poate blonduți, poate cu ochii verzi, poate au gropițe în obraji, poate dolofani.
Acolo nu e de joacă. Ori ești, ori nu ești..deși joaca face parte din program.

Dacă ai trecut pe acolo, știi cât de tare te apasă grija, câte zile însorite îți fac din cele mohorâte, cât înseamnă un zâmbet și cum se termină Pământul atunci când el lipsește, cât costă o îmbrățișare și ce înseamnă luxul atunci când seara poveștile se deșiră sub ochii mici, îndrumate toate de vocea ta.
Dacă nu ai trecut, poți doar să-ți imaginezi și poate e de zece ori mai frumos. De ce? Fiindcă poți crea tot ce vrei tu. Poate într-o zi îți vei aminti de creația ta, îți va fi milă de ea și o vei aduce la viață. Cum spuneam, un prieten are treabă în acea lume, îl auzi rar și atunci când faci asta, e sărbătoare. Când îl vezi, nu-ți mai tace gura. Parcă i-ai povesti și copilaria ta, dar...pardon, o știe. Ai uitat, așa e când pierzi șirul momentelor neîmpărtășite. 

Unul e cu tine în casă, dar adeseori absent. A trecut iarna, a ieșit din bârlog, din hibernare, dar s-a dus la colindat cine știe pe ce coclauri. Mi-e greu să țin pasul fiindcă nu-mi place pe acolo. E gri, e furtuna sau e liniște totală, e zăpușeală sau gheață permanentă, se înalță zmee, se colorează griul, se visează și se râde, dar nu trece mult și ceva/cineva șterge cu radiera toată frumusețea. Instalează la loc nuanțele triste și îmi răpește ochii mari și negri, de copil inocent, curios și neastâmpărat. Ce îmi lasă la schimb? Aceeași ochi de tăciune, dar goi, fixați și neliniștiți. Aș vrea să mă iau la trântă cu acel demon. Să îi bat obrazul, nemernicului și să îi spulber puterea cu doar o amintire. Să știe că suntem puternici. Că ne bârlogim, dar nu ne pierdem prietenii. 

Altul e destul de străin. Au fost doi. Au rămas tot doi, dar separați. Obișnuiam să ieșim sâmbăta la cafeneaua noastră. Nu era mult, dar era timpul nostru. Ne răsfățam în canapeaua Friends, în ceaiurile și dulciurile a la bunica, în muzica bună, în replici Friends, în fotografii pentru o veșnicie, în lacrimi, dar și râsete. Era momentul nostru. Of, dar grijile! Sau nepăsarea, sau amânarea. Se adună toate. Nu te-a căutat când a venit. Dar nici tu nu i-ai trimis nici o îmbrățișare când a plecat. Și astea fac diferența. Prietenii buni au fost la mare căutare dintotdeauna. Păcat că acum simt că îmi pierd dexteritatea.

Pe celălalt l-am visat aseară. A decis să plece din aria mea prietenească și am acceptat. Cu toate astea, mă întreb uneori cum își duce viața? E la fel de genială sau a devenit unul ca noi?


Ce faci când nu-ți mai găsești prietenii? Aș spune că te duci după ei. Sau îi aștepți. Nu am un răspuns corect. Sau măcar un răspuns pertinent. Poate că cel care mă ajută acum este acesta: scrii despre ei. Îi pui în povești când nu îndrăznești să scoți o vorbă. 

Sau poate că ei sunt în locurile bune, dar rătăcitul ești TU.

Vocea Umană



0 comentarii:

Trimiteți un comentariu