marți, 2 mai 2017

Prietena mea genială - povestea mea

Când am început să citesc cartea, aveam în minte o singură persoană: cea a cărei nume va rămâne ascuns. Nu pentru binele ei, ci pentru binele meu fiindcă sunt egoistă și nu mă pricep să împart. Se va numi Anam Cara

Vocea Umană


Așadar, am început să citesc și simțeam că sunt compatibilă și empatizez cu Elena (una din protagonistele poveștii). De cealaltă parte, Anam Cara era Lila sau prietena genială. 
Acea prietenă din viața fiecărei fete care îi atrage atenția și o face să fie mai bună, să își dorească mai mult de la viață, să îndrăznească, acel om cu care reușea să se conecteze cel mai bine, care o asculta și îi dădea sfaturi. Acea prietenă care era mereu prima în toate. Nu m-a deranjat să fiu a doua. O invidiam uneori, dar era un sentiment plăcut fiindcă stârnea în mine dorința...de a cere mai mult de la mine.

Pe parcursul cărții, am început tot mai mult să mă îndoiesc de comparația mea. A mea Anam Cara nu mai semăna cu Lila de la începutul poveștii. Se schimba. Devenea tot mai mult altcineva. Și atunci mi-am dat seama. Lila sau prietena mea genială era altcineva. O persoană care m-a inspirat o bună bucată de vreme, cu care mă mândream, o femeie plină de talent până în adâncul sufletului, curajoasă, băiețoasă, cu ochii mari și limpezi, cu un zâmbet de copil și o urmă de strungăreață care îi punea în evidență inocența. 

Aproape că nu se dezlipea de bocanci și de geaca de piele. Erau piesele ei de bază. Avea un simț pentru estetic nebun. Combina culori și materiale extravagante, dar îmi plăcea. Am invidiat la ea prima dată sinceritatea, apoi talentul de a vedea frumosul în orice sau de a-l crea din orice, puterea ei de a scrie și de a transmite emoții, ochiul ei pentru fotografie, capacitatea de a memora filme, replici, melodii și oameni care au rănit-o. Chiar și când fuma, avea un aer boem pe care nu l-am mai văzut până acum la cineva. Acum toți trag din țigară ca de ultima speranță de viață. Ea sorbea țigara cu aromă de cafea. Era liniștea de care se bucura în toată hărmălaia ei de viață. Era un artist...în nedevenire fiindcă nu a văzut niciodată asta. S-a pierdut pe drum. La fel cum începe Lila să o facă în primul volum al tetralogiei napolitane. 




Sau cel puțin așa am simțit eu. Sigur că percepem experiențele diferit și că ce e bine pentru mine, nu e bine pentru tine. Dar consider că e nedrept să risipești atât material când alții nu primesc nimic. Nu mai știu ce face acum, unde este Emilul ei sau dacă într-adevăr l-a găsit, dacă mai păstrează albumul foto pe care l-am construit până la 3 noaptea, dacă mai ascultă muzică în căști pe stradă, dacă Grădina de Vară o mai primește și dacă îi mai găzduiește momentele proaste de peste zi.

"Prietena mea genială", de Elena Ferrante m-a trimis cu amintirile în vremurile prieteniei cu ea. La fel ca și atunci, cartea mi-a ridicat un semn de întrebare în legătură cu acești oameni: artiști în nedevenire.

În general se pune preț pe talent. Chiar și în școală am experimentat asta. Nu am avut un talent evident, n-am stat în față. Însă...ce se întâmplă cu cei care au ajuns acolo dar s-au pierdut pe parcurs? Este de ajuns talentul pentru a-i scoate la suprafață? Eu cred ca nu.

Eu, în schimb învățam, deja citeam dintr-o plăcută obișnuință (...) E dificil de explicat de ce, dar mâhnirea aceea m-a făcut să sufăr. Mi s-a părut semnul unui interes real și profund pentru Lila, ceva mult mai puternic decât complimentele pentru disciplina mea de cititoare sârguincioasă.

Să ai un talent înseamnă să fii norocos, să ai un dar este un dat.
Să fii constant în munca ta, să fii perseverent și muncitor este o alegere personală. Este a ta. Ce alegi să faci cu ceea ce ai primit, aici stă rădăcina întrebărilor și răspunsurilor.

Pe calea asta a mers Elena, pe drumul acesta merg și eu în ultima vreme. Poate că profesorii/oamenii nu au descoperit marea cu sarea în activitățile mele, poate că nu am primit coroniță. Am trecut prin note de 4 și prin dezamăgiri. Dar ceea ce m-a împins mai departe a fost alegerea mea și nu neapărat laudele altora. Le-am dorit și m-am întristat când nu au apărut, dar atât.
Ce am învățat este că dacă talentul tău nu stă scris pe fruntea ta, atunci înseamnă că e ascuns pe undeva prin interiorul tău. Datoria fiecăruia este să îl găsească.

Cât despre a mea Lila, sper că trăiește bine mersi cu Emil și că este conștientă de valoarea ei.


"-Orice s-ar întâmpla, tu continuă să studiezi.

    -Încă doi ani: apoi iau diploma și am terminat.
   
          -Nu, să nu termini niciodată: îți dau eu banii, trebuie să studiezi mereu.

Am zâmbit nervos, la un anumit moment, școlile se termină.

         -Nu pentru tine, tu ești prietena mea genială, trebuie să devii cea mai bună dintre toți, bărbați și femei."



Până data viitoare...Citește, găsește-ți vocea!




0 comentarii:

Trimiteți un comentariu