Webstock, Marius Manole și emoțiile unei întâlniri

La Webstock, evenimentul dedicat oamenilor din social media, am ajuns pe ultima sută de metri când am realizat că unul dintre speakeri este un om pe care eu îl urmăresc și îl admir din liceu. L-am "cunoscut" la Profesioniștii, într-o noapte de vară, pe când visam să ajung în Iași, să-i urmăresc spectacolele.

Sursă

Dorința de a-l vedea pe scena de la Webstock pe Marius Manole, în calitate de speaker, în panelul Cristinei Bazavan a fost împlinită fără să-mi dau seama, prin bunătatea Cristinei, căreia îi Mulțumesc! pentru că mi-a fericit o zi de vineri, care s-a transformat într-unul dintre cele mai frumoase tablouri ale acestui an atât de plin.

La 8 am fost acolo, în primul rând, alături de niște oameni pe care i-am cunoscut în Lyon și care mi-au rămas dragi, atât prin munca pe care o fac, cât și prin felul lor de a fi. Asta îmi confirmă încă o dată că evenimentele din viața noastră nu se întâmplă prin coincidență, legându-se undeva, într-un spațiu necunoscut nouă. Avem însă rolul de a observa și a recunoaște aceste întâmplări, fie că sunt bune sau mai puțin bune, mai devreme sau mai târziu.

Alex Gâlmeanu, Lucian Mîndruță, Matei Dima și Marius Manole au fost primii speakeri prezenți la Webstock, pe care Cristina i-a ajutat să ne arate că în spatele reușitelor nu se află norocul, ci munca, perseverența, inteligența, curajul și talentul. În același context, cu o zi înainte de eveniment, citeam același lucru în cartea "Year of Yes", scrisă de Shonda Rhymes:

Lucky implies I didn't do anything. Lucky implies something was given to me. Lucky implies that I was handed something I did not earn, that I did not work hard for. Gentle reader, may you never be lucky. I am not lucky. You know what I am? I am smart, I am talented, I take advantages of the opportunities that come my way and I work really, really hard. Don't call me lucky. Call me bad a badass.

Așadar, dacă mi se permite, the first 4 not lucky badass people:

1. Alex Gâlmeanu: Fotografia este făcută de ambii oameni.

Sursă

Sursă

Sursă

• Alex este cel mai în vârstă tânăr fotograf din România, asta fiindcă a început chiar de la 16 ani să lucreze cu cele mai mari reviste din România, dar totul a început din orgoliu. Dorindu-și să facă imagine de film, dintr-o conversație auzită la întâmplare a înțeles că nu poate face așa ceva dacă nu știa să facă poze. Astfel că a vrut să demonstreze că este în stare. Zis și făcut. Avantajul său? Era un puști simpatic.

• Una dintre cele mai frumoase povești care i s-a dezvăluit prin intermediul fotografiei a fost cea pe care a dezlegat-o chiar el împreună cu cei de la BBC. A cumpărat un aparat vechi, în interiorul căruia a găsit un film nedevelopat, care ascundea fotografiile de la o nuntă. În timp ce Alex încerca să găsească mireasa, vestea s-a dus până în UK, unde BBC, The Sun și mulți alții au distribuit în mediul online știrea. Într-un final, cei de la BBC au rezolvat misterul, aflând că fotografiile aparțineau unei familii din Anglia, din 1974.

• Unul dintre cuvintele care ar putea să îl definească este "joaca". El însuși povestește că așa a început misterul fotografiei, dintr-o joacă care s-a transformat într-o surpriză, singura strategie pe care o deține fiind amuzamentul și plăcerea fiecărui proiect.

• "Mi-ar plăcea ca zâmbetul să fie atât de veridic încât să nu mai poate fi repetat în timp și spațiu!"

• "Eu nu cred în fotogenie, eu cred că oricine poate să arate bine într-o fotografie dacă își asumă momentul."

2. Lucian Mîndruță: Nu fi sclavul publicului.

• Muncește de la 14 ani, a început ca paznic de noapte la o uzină, a fost primul român care a primit o bursă la CNN, în prezent are o emisiune la Digi Fm și primește greu complimente, spune dumnealui că nu le merită. A avut emoții. 

• Printre glumițe și eschivări, povestește cum învață în fiecare zi din reacția publicului, dar nu îl pune pe primul loc. "Testează-l, dar fă ce simți, scrie ce simți, nu fi sclavul publicului."

• Fiind multă vreme editor de știri, știe că o postare/un articol trebuie să conțină: cine?unde?când?cum? împreună cu o concluzie, dar și o soluție.

• "Scrie mai mult, mai multe povești, dar renunță la abstract."

3. Matei Dima: Gândește în perspectivă!

Sursă

• A terminat actorie și regie, a făcut PR, a studiat și locuit în Los Angeles timp de trei ani, a făcut voluntariat în Jamaica, s-a întors în România pentru stand-up și este cunoscut în special prin proiectul BRomania, omul care face lumea să râdă prin video-urile sale, dar nu numai.

• Perioadele sale cele mai grele sunt asociate cu momentele de dezamăgirea din dragoste, prin care a reușit să treacă datorită muncii, și-a luat inspirația din suferință și a creat, chiar și un show întreg de live.

• Îndemnul său cel mai mare este ca oamenii să nu gândească pe termen scurt, "să planifice long term."

• Mizează foarte mult pe veridicitate în tot ce crează, fie că este vorba de un spectacol de stand up, fie că este un scenariu. "Se râde de 10 ori mai mult când totul e real."

• "Am gândit scenarii pentru televiziune, dar m-am oprit fiindcă nu credeam în ele."

4. Marius Manole: De ce naiba m-am băgat în asta?

Sursă

• Se trezește la 5 dimineața pentru a ajunge la radio, pentru matinalul de la SmartFm, merge la repetiții, pleacă de la teatru pe la 1 noaptea, la 5 o ia de la capăt, iar în acest program și-a făcut timp să câștige și emisiunea "Uite cine dansează".

• "Eu sunt un gen de om dacă mă pui undeva în baltă, mă murdăresc, dacă mă duci undeva unde totul strălucește, eu strălucesc. Sunt foarte empatic cu mediul în care trăiesc."

• A vorbit despre emisiunea la care a participat și cum ea a fost mijlocul prin care oamenii au început să îl recunoască.  "De 20 de ani fac teatru, am jucat în toată țara, cu actorii cei mai mari, cei mai buni și e trist cumva să înceapă lumea să te salute pe Facebook după o emisiune de televiziune, dar apoi mi-am dat seama că e normal."

• Dar înainte de asta, și-a spălat rufele din teatru în teatru, a reactivat lumea acesta jucând și cinci spectacole pe zi atunci când toată lumea încerca să îl convingă că nu se poate, trăia din tren în tren, "muncea ca un nebun" și încă o face, dar cum? "Am crezut întotdeauna de când eram mic că am o stea norocoasă, ceva din mine mi-a spus că nu e bine să trăiești nicicum, că trebuie să faci ceva mare cu viața ta, după care m-am îndrăgostit de meseria asta, dar m-am îndrăgostit într-un fel fatal. Am înțeles că o formă fară fond nu o să existe niciodată oricât de vedetă ai fi, dacă nu există ceva real, o baza sănătoasă, trudită. Nu mi s-a părut greu nimic din ce am făcut. Da, mult timp îmi povesteam viața taximetriștilor, oamenilor pe care îi întâlneam în carciumă fiindcă multă vreme nu aveam prieteni, plângeam prin gări, mă apucau melancolii, tristeți, dar știam că ăsta e prețul pe care îl plătesc pentru ca undeva, cândva să fie bine și că meseria asta merită!"

• Pe lângă acestea, a existat permanent nevoia de a face teatru, exact ca o terapie. "Te apuci de vlogging, de blogging, de orice, dar trebuie să existe o nevoie reală, fiindcă dacă faci asta pentru bani, nu merge. M-am apucat de teatru pentru că aveam nevoie de terapie, nu m-am priceput să mă duc la psiholog, dar meseria asta m-a învățat să spun te iubesc, să mă duc acasă la Iași și să le spun părinților << Mamă, tată, vă iubesc! >> fără să-mi fie rușine."

Ceea ce mă impresionează cel mai mult, dincolo de talent și genialitate, este capacitatea extraordinară a unui om de a munci, de a-și depăși limitele. De ce? Fiindcă știu că nu e ușor, câteodată simpla trezire din pat dă dureri de cap, că ne obișnuim cu lucrurile ușoare, câștigate rapid, că a persevera în muncă și în seriozitate sunt calitățile cele mai mari ale unui om, chiar și atunci când talentul nu dă pe dinafară. "De ce naiba m-am băgat în asta?" se tot întreabă Marius Manole când acceptă un proiect nou, dar de fiecare dată știe răspunsul: din fiecare are câte ceva de câștigat și de învățat.

Vorba lui Tibi Ușeriu...când nu mai poți, mai poți puțin! 

Continue

Carrie Bradshop, vintage și Lyon

Franța s-a întâmplat pentru prima dată acum o săptămână. Lyon, mai exact. Dincolo de eleganța și aristocrația orașului, locul m-a impresionat prin liniște. Dar nu vorbesc despre pustietate, lipsa activităților, a obiectivelor turistice sau a oamenilor, povestesc despre o liniște pe care eu am simțit-o, dincolo de zgomotele specifice fiecărui oraș sau a celor care vin din interiorul propriei persoane.
Mi-am închipuit că este vorba despre o liniște asumată, provenită din respectarea spațiul celuilalt, din bun simț, profesionalism, zâmbete și subtilitate în atitudine.

La această senzație cred că a contribuit și misterul lyonez, însemnând faptul că orașul se lasă descoperit, lăsând turiștilor ocazia să îl alcătuiască precum un puzzle. Celebrele traboule reprezintă lungi coridoare din interiorul blocurilor, pentru care locatarii semnează un acord prin care răspund de curățenia acestor pasaje împreună cu cedarea accesului turiștilor prin interiorul lor, către alte străzi.

Acestea fiind spuse, după ce ghidul ne-a trasat conturul unora dintre cele mai impresionante clădiri și locuri ale Lyonului, în orele libere mi-am permis să mă aventurez, fără internet, prin Medieval Town.
La sfârșitul drumului, când aproape m-am dat bătută, remarcând faptul că încearcarea de a găsi un vintage boutique a eșuat remarcabil, m-am oprit instantaneu când am dat cu ochii de următorul afiș:
Carrie Bradshop - vintage, couture et curiosites

Nu mi se întâmplă de multe ori să zâmbesc singură pe stradă, dar în această ocazie efectul s-a produs involuntar. Am deschis ușa emoționată și am intrat.

De ce mi-ar provoca Carrie Bradshaw o astfel de reacție? Cine a avut un Mr. Big în viața ei sigur știe ce spun. "Sex and the city" a fost serialul studenției, a nocivității unei iubiri a la marca Big, a primelor încercări de scris și a unei prietenii vechi. A fost serialul în care m-am regăsit în unele momente, în care am râs în altele și am empatizat cu suferințele fiecărei etape din viața personajelor. Dar mai ales fiindcă mi-aș fi dorit să fiu o Carrie, având o atitudine de Miranda, îndrăznind ca Samantha și iubind frumosul și inocența precum Charlotte.

Cu aceste flashback-uri în minte am deschis ușa, dincolo de care m-a suprins un zâmbet larg și un "Bonjour, madame!" autentic. Bucuria cu care am fost întâmpinată m-a făcut să-mi las rucsacul la casă și să mă las purtată de anii care aveau să mi se descopere prin articolele boutique-ului. Instalată comod în această atmosferă, mi-am permis să descos povestea domnului chic (prima fotografie), care scrie și pentru Marie Claire. Enchantée!

• În linii mari aceasta s-a întâmplat dintr-o dorință de a oferi publicului o alternativă, de a le îndemna pe doamne sau domnișoare să-și completeze ținutele cu accesorii vintage, astfel încât aparițiile lor să însemne unicitate și caracter. Îmi spune că un mare brand se asortează perfect cu un vintage!

• De asemenea, îmi povestește că multe dintre magazinele vintage s-au închis din cauza prețurilor prea ridicate, de aceea înainte de a-și deschide Carrie Bradshop-ul, timp de doi ani, a studiat piața. Aceasta a însemnat colaborarea cu diverse magazine și ateliere de modă, unde vindea articole vintage, pentru a avea o privire realistă în ceea ce privea cererea. S-a convins de fidelitatea și pasiunea cumpărătorilor săi, astfel încât astăzi se află la cea de-a 10 aniversare a boutique-ului!

• De ce Carrie Bradshaw? Pentru că este un fashion icon și pentru că personajul său face legătura dintre trecut și prezent, reprezentând un model pentru generațiile tinere și o nostalgie pentru cele mai trecute prin viață.

Atmosfera magazinului este un vis pentru fiecare iubitor de vintage, iar compania domnului chic completează experiența. Dacă probezi o rochie, cu siguranță își va spune părerea, uitându-se la croială, tăietură și forma corpului tău, explicându-ți motivele pentru care rochia a fost croită în acel mod. 

Cred că experiența din Lyon nu putea să aibă alt final mai potrivit pentru mine. I-am luat cartea de vizită și mă voi întoarce. Trebuie să probez o rochie!

Continue

Inteligența gleznei

Sau "Domnul Ibrahim și florile din Coran".

Vocea Umană

Una dintre frumusețile cititului este că leagă bucăți de puzzle pe care viața noastră ni le aduce în față, într-o formă sau alta. La fel cum s-a întâmplat în cazul acestei cărți, dar nu numai. Întâmplarea a făcut să fi văzut acum ceva timp un dans care mi-a rămas bine impregnat în memoria vizuală. L-am etichetat ca fiind ciudat. Impunea oameni îmbrăcați în alb sau negru, dansând în grup, după reguli doar de ei știute și pe ritmurile unei melodii care mă trimitea cu gândul la musulmani. Continuarea am aflat-o abia zilele trecute, datorită lui Eric-Emmanuel Schmitt.

Învățăturile domnului Ibrahim au dezlegat misterul acestui filmuleț și l-au încadrat într-o altă bucată din puzzle.

Povestea lui E.E Schmitt se derulează la fel de repede precum o fac și celelalte, semnate de condeiul său. Începe cu un tată absent, un tânăr doritor să-și experimenteze sexualitatea (în lipsă de alte activități), terminându-se cu un tată ale cărui învățături au schimbat direcția unui copil. Întâlnirea cu domnul Ibrahim sau cu "doar un arab" îi ușurează prezentului tânărului Moise, dar ce nu știe el este că îi va influența și viitorul.

Așa stăteam noi de vorbă. O frază pe zi. Aveam tot timpul la dispoziție. El, fiindcă era bătrân, eu fiindcă eram tânăr. Și o zi da, una nu, furam o cutie de conserve.

 Azi una, mâine una, până când "doar arabul" îl adoptă pe Moise și îl invită să-i cunoască locul de baștină: Cornul de Aur, o regiune cuprinsă între Anatolia și Persia. Drumul i se descoperă băiatului plin de învățături, de "sufisme" și de un dans care îi servește drept împăcare cu păcatele părinților săi.

- Vezi, Momo! Se învârtesc, se învârtesc în jurul inimii lor, care este locul prezenței lui Dumnezeu. E ca o rugăciune.

- Cum, asta e o rugăciune?

- Sigur că da, Momo. Pierd toate reperele terestre, această greutate pe care o numim echilibru, se transformă în torțe care ard într-o vâlvătaie. Încearcă, Momo, încearcă. Uite, fă ca mine.

Momentul meu preferat din carte. Expresivitatea și sinceritatea cu care domnul Ibrahim îl îndeamnă pe Moise să se roage a trezit imaginea filmulețului pe care l-am văzut. Acei oameni ciudați se învârteau în jurul inimii lor, rugându-se într-un mod pe care nu l-am înțeles. Poate că nici acum nu a prins foarte bine contur această formă de rugăciune, dar i-am înțeles puritatea și frumusețea. Acum știu că se cheamă Dansul Dervishilor, a cărui semnificație se învârte în jurul ideii de ciclicitate a vieții: "lumea începe într-un anumit punct și se încheie în același punct, de aceea dervișii stau în cerc ascultând muzica, apoi se ridică încet și se mișcă ușor pentru a-l saluta pe învațător."

- Ia zi, Momo, ai simțit lucruri frumoase?

- Da, a fost incredibil. Mi se ducea toată ura. Dacă nu s-ar fi oprit tobele poate că aș fi rezolvat problema cu mama. A fost tare bine să mă rog.

- Inteligența ta stă în glezna ta, iar glezna ta are un mod de a gândi foarte profund.

 Când, unde și de ce?

• Există atât o ecranizare, cât și o punere în scenă, dar relația dintre cei doi se consolidează cu adevărat în carte. Seara, înainte de culcare, povestea lui Moise și a domnului Ibrahim nu durează mai mult de o oră. 
• Oriunde simți că această poveste poate să întregească o parte din puzzle sau chiar să adauge o piesă nouă, pe care în viitor să o așezi lângă o altă bucată.
• Fiindcă un domn Ibrahim vorbește despre învățături, iar astea nu au făcut rău nimănui, niciodată.

Citește, găsește-ți vocea!

Continue

Dunărea sau locul unde s-a născut cerul

În Dunăre s-a născut cerul. A împrumutat din albastrul apei, pe care l-a amestecat cu galbenul soarelui și a rezultat un apus pe care nu poți să-l uiți. Nu am văzut niciunde un cer atât de mult cât un tablou.

Sursă

La Cetate, un loc de lângă Craiova, Dunărea trece ba liniștită, ba învolburată. A fost odată port, acum adăpostește un festival, câteva hamace, un codru de corturi, câțiva câini prea obișnuiți cu oamenii, un conac în stil italian, o plajă aproape perfectă (dacă s-ar renunța la muzică și i s-ar permite Dunării să-și cânte melodia), un Înger Parc - spre sfidarea tuturor celor care consideră România Parcul lui Dracula. Mircea Dinescu a găsit acest loc vandalizat, l-a îngrijit și l-a crescut având grijă să îi ofere cultură, artă culinară și dragoste.

La Dunăre nu mergi pentru distracție. Sau cel puțin nu în stil de bairam. Poți să păstrezi liniștea, lăsându-o să caute pentru tine răspunsuri de a căror existență nu te-a întrebat nimeni. Sau dacă te încumeți să spui ceva, începi cu un străin, conversând despre toate acele lucruri care vă fac să vă simțiți mai bine. Poate la mijloc se naște prietenia.

Acolo, în compania apei, ești mai frumos cu câteva raze calde de soare și câteva rafele de vânt, care îți sălbăticesc părul, atât cât să îți pună în evidență privirea blândă.

Dunărea te face să te simți singur, copleșit, amorțit, mic și fără nicio putere.

Toate acestea sunt urmate de uitare. La Dunăre uiți. Rememorezi, recunoști, te reîndrăgostești, devii mai bun și mai capabil. Te liniștești.
Sau dimpotrivă, te răscolește. Depinde de puterea fiecăruia de a simți locul.

Și nu în ultimul rând, oamenii. Parcă sunt plămădiți din alt aluat. Sau poate că acolo, Dunărea ne spală ochiul minții, încercând să ne arate câte puțin din frumusețea fiecărui om pe care îl întâlnim.

Merită o șansă!

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Vocea Umană

Am făcut parcul ca să polemizez cu Dracula Parc. În țara asta nu o fi fost numai dracul jupan, măcar pe la malul Dunării o fi trecut și vreun înger, iar brandul de țară e mai bine să fie cu îngeri; era pe la asfinţit şi vreo şapte cai apăruseră chiar în faţa casei şi părea că s-au oprit să se uite la îngerii sculptaţi pe malul apei. M-am gândit atunci că uite, caii se mai opresc să se uite la îngeri, dar oamenii nu. Şi mi-am zis că asta vreau să fac aici: să-i conving pe oameni să se mai uite puţin şi la îngeri. - Mircea Dinescu

Continue